Resurse Cititi online de carte 10. Ruperea lanţurilor Duracell
10. Ruperea lanţurilor Duracell
Partea II. Un singur destin - identitatea
revendicată
10. Ruperea lanţurilor Duracell
A avut loc o pauză lungă. Intensitatea emoţiei era mare, dar Amândoi ştiau că timpul sosise. De-a lungul veacurilor nesfârşite, Tatăl şi Fiul au comunicat mereu intim Unul cu Celălalt, dar acea comuniune urma să fie în curând întreruptă. Fiul lui Dumnezeu era pe cale să Se îmbarce în misiunea Sa de a salva fiii oamenilor. Atât Tatăl, cât şi Fiul înţelegeau riscurile şi costurile, dar dragostea era factorul determinant în decizii.
Pentru un scurt timp, Tatăl şi Fiul au privit în viitor şi au văzut desfăşurarea misiunii. Batjocurile, respingerea, ura, dispreţul, loviturile, biciuirile, cuiele – toate păreau nimic în comparaţie cu acel moment îngrozitor când cerul şi pământul vor rămâne mute privind despărţirea dintre Tată şi Fiu. Fiul vede milenii de vinovăţie, suferinţă, răzvrătire şi nevrednicie aşezate asupra Lui şi Se priveşte cum tremură ca o frunză, sfâşiat de faptul că Tatăl Său Îi întoarce spatele şi Îl abandonează în ororile Morţii.[1]
Cum poate Tatăl să Îi dea o astfel de soartă? La un nivel mai adânc, Amândoi se luptă cu posibilitatea eşecului şi a pierderii în faţa puterii păcatului. Fiul lui Dumnezeu urma să ia natura umană asupra Sa, oferind astfel o fereastră vrăjmaşului Său, Satan, de a-L învinge. Nu exista nicio garanţie a succesului. Cum au putut plănui aşa o nebunie, un asemenea risc? Cum să întreţină un astfel de plan? Şi totuşi, iubirea Îi conducea într-acolo.
Pauza lungă ce păruse o veşnicie ia sfârşit; Amândoi duc planul la îndeplinire. Fiul păşeşte la marginea cerului, priveşte Faţa Tatălui Său iubit şi apoi dispare.
În capitolul 6 am analizat lista lungă şi provocatoare cu care trebuia să Se confrunte Dumnezeu dacă dorea să salveze fiii şi fiicele de pe pământ. În capitolul 9 am văzut dezvoltarea împărăţiei lui Satan în inima omului şi cum acesta guverna prin simţământul nostru de nevrednicie. Dacă Isus dorea să zdrobească acea putere, trebuia să zdrobească acel simţământ al nevredniciei, trebuia să ne redea identitatea de copii ai lui Dumnezeu şi să învingă falsa identitate concepută de pomul Duracell.
Inima lui Satan trebuie să fi fost cuprinsă de o prevestire rea atunci când îngerii cântau păstorilor imnul bucuriei că Mesia a venit. Steaua strălucitoare care îi condusese pe magi la staulul acela modest adăugase o mângâiere în plus. Vă imaginaţi cum s-a uitat la acel prunc, ştia că este acolo pentru o luptă. Nu putea să spulbere calmul care se odihnea asupra Lui, aşa cum făcuse cu orice alt copil. Era o minune, acel copil era din carne şi sânge, dar adânc în inima Lui exista un soi de încredere liniştită în mâna invizibilă a Dumnezeului infinit. Satan ştia că era în încurcătură.
Acest spirit tulburat a venit asupra lui Irod şi prin el ni se oferă o fereastră în învălmăşeala ce se află în lumea spiritului întunecat. Acel simţământ adânc al nesiguranţei care îl conducea pe Irod l-a făcut o pradă uşoară în campania de „şoc şi teamă” împotriva împărăţiei cerului. Dar încrederea liniştită a Regelui-prunc nu a fost dezamăgită şi providenţa a găsit un mijloc de scăpare pentru El, pentru ca să poată duce lupta cu conducătorul întunericului şi în natura umană să distrugă lanţurile nesiguranţei care înrobesc rasa umană blestemată.
Viaţa lui Isus poate fi rezumată în cuvintele din Ioan 8:29: „Cel ce M-a trimis este cu Mine, nu M-a lăsat singur, căci întotdeauna fac ce este plăcut înaintea Lui.” Indiferent ce făcea Satan, nu putea dărâma simţământul demnităţii şi al încrederii. Hristos S-a prins de faptul că era Fiul lui Dumnezeu cu o tenacitate care l-a înspăimântat chiar şi pe prinţul întunericului. Satan trebuie să fi fost înfuriat în faţa eforturilor lui inutile de a-L atrage pe Hristos la păcat. În sfârşit, Cineva care îi rezista! După patru mii de ani de succes cu fiecare persoană, Satan se zdrobeşte de zidul solid al sufletului uman care se încrede în faptul că este Fiul lui Dumnezeu. Faptul că era Fiul lui Dumnezeu era cheia biruinţei, cea mai sigură fortificaţie împotriva torentului nevredniciei care îneca rasa umană şi de aceea acesta trebuie să fie punctul central în războiul dintre cei doi rivali.
Oraşul Nazaret pulsează de bucurie. Veştile despre Botezătorul se răspândesc repede. Premergătorul al lui Mesia a venit şi când solia ajunge în atelierul tâmplarului, Isus ştie că timpul pentru bătălie a sosit. Îşi lasă dalta şi ciocanul, Îşi îmbrăţişează mama şi Se îndreaptă spre Iordan.
Isus are încredere în statutul Lui de Fiu, dar în bătălia care urma să aibă loc în pustie va fi testat cum niciun alt om nu a fost vreodată. Porţile vaiului omenesc vor fi deschise spre El ca un blestem. Isus trebuie să înfrunte toată forţa nevredniciei omeneşti şi să rămână precum stânca din Gibraltar. Dacă poate rămâne ferm, atunci pentru prima dată cineva va rupe lanţurile Duracell. Prada biruinţei Sale va deveni moştenirea celor care cred în El.
Bătălia din pustie a fost edificatoare pentru lucrarea de pe cruce. Ce folos să oferi iertare dacă sufletul uman nu poate scăpa din lanţurile nimicniciei? Ce sens are cea mai mare demonstraţie de iubire dacă niciun bărbat, femeie sau copil nu are puterea de a primi darul? Nu! Nimicnicia şi nevrednicia pomului Duracell trebuie mai întâi de toate cucerite, iar prada biruinţei aşezată în mâinile oamenilor pentru ca toţi să aibă puterea de a alege darul suprem de pe cruce.
Tatăl ştia ce va veni şi a întărit mâna Fiului Său pentru luptă, nu printr-o prezentare minunată a forţei, nu printr-o armă supranaturală, pentru că niciunul dintre acestea nu putea întâmpina pe vrăjmaşul care se apropia. Dumnezeu foloseşte cea mai bună unealtă – puterea care provine din relaţia Lor. Când Isus iese din apă şi porumbelul coboară, cerurile se deschid, iar Isus aude glasul Tatălui Său: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Aceste cuvinte reprezintă cea mai ascuţită sabie pe care Tatăl o putea oferi Fiului Său în luptă. În siguranţă în CUVÂNTUL Tatălui Său, Se va lupta cu vrăjmaşul şi va zdrobi lanţurile pe care noi nu le-am putut rupe niciodată.
Semnificaţia acestei afirmaţii este mult mai adâncă decât îşi imaginează mulţi. Faptul că Dumnezeu acceptă un membru al rasei umane ne dă nouă o speranţă enormă. Prin Isus, Dumnezeu ajunge la fiecare dintre noi şi ne spune că suntem copiii Lui mult iubiţi. Dacă vreodată sperăm să acceptăm darul crucii, mai întâi trebuie să auzim aceste cuvinte preţioase: „Tu eşti copilul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea”. Este imposibil să accepţi un dar de la un duşman fără să te întrebi dacă nu este vreo capcană sau dacă nu are anumite condiţii de îndeplinit, dar un dar de la un membru al familiei poate fi acceptat fără prea multe întrebări – este un dar şi atât. Nu există un alt mijloc de a ne apropia de cruce decât prin podul unei credinţe tari în faptul că suntem fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Orice altă cărare va duce la legalism sau la păcat.
Acele cuvinte auzite din cer trebuie să îl fi înfuriat pe Satan. O amintire a ceea ce fusese şi el cândva – un fiu! Era o amintire a nevredniciei şi a inutilităţii lui. Şi totuşi mândria nu moare uşor şi astfel Satan se pregăteşte să dezlănţuie ispitele lui asupra lui Isus în pustie.
Raportul biblic spune că Isus „a stat în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de Satan ”.[2] Cred că mulţi ar considera zece minute de ispită continuă peste puterile noastre, dar patruzeci de zile! Satan a avut la dispoziţie patru mii de ani ca să se pregătească pentru acest moment şi puteţi fi siguri că Isus a devenit ţinta fiecărei arme a iadului. Cine poate pătrunde profunzimea acestui conflict? Întreg universul şi-a ţinut răsuflarea când Satan arunca lovitură peste lovitură peste Fiul lui Dumnezeu. Cât despre noi, adormim repede şi uităm împotrivirea eroică înfruntată de Isus ca să ne elibereze. Dacă Isus ar fi greşit atunci, cu toţii am fi fost zdrobiţi sub lanţurile nimicniciei. Isus a fost singura noastră speranţă de a străpunge întunericul.
Ştiţi, ajung într-un moment ca acesta şi pur şi simplu trebuie să mă opresc şi să mă gândesc la El. Ce pot să spun? Inima mea izbucneşte de bucurie la hotărârea cu care acest Dumnezeu-om înfruntă atacurile pentru a ne salva din situaţia noastră, aşa cum un tată sau o mamă ar alerga printr-o casă în flăcări ca să îşi salveze copilul. A fost realmente zdrobit de Satan, dar El nu a renunţat. Acest Om face ca ceva dinăuntrul inimii mele să strige: „Toate acestea n-au fost degeaba!” Nimeni nu ar face aşa ceva dacă nu i-ar păsa! Vă mărturisesc că această iubire mă atrage într-un mod irezistibil. Eu Îl rezist, dar mulţumim lui Dumnezeu că El este mult mai hotărât decât mine!
Când Isus ajunge în cel mai vulnerabil punct, obosit, flămând şi singur, toate elementele care determină pe oameni să realizeze compromisuri, Satan atinge punctul culminant. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte acestor pietre să devină pâine.”[3] Ce anume testează el dacă nu statutul de Fiu? Lui Isus nu I s-a spus cât timp va rămâne în deşert. Raportul nu menţionează că I s-a spus că în patruzeci de zile se va termina ispitirea din pustie. Isus era acolo încă şi niciun corb nu a venit să Îl hrănească, nicio bucată de mană nu a căzut din cer; dacă S-a înşelat în legătură cu vocea din cer? „Tatăl Tău nu doreşte să rămâi în astfel de condiţii, fă ceva”, îi şoptea cel rău.
Satan se folosea de apetit pentru a zdruncina credinţa lui Isus în cuvântul Tatălui Său. Cu patruzeci de zile mai devreme, Dumnezeu spusese: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Dacă Isus ar fi transformat pietrele în stânci, atunci efectiv El se îndoia de cuvântul lui Dumnezeu, iar acea îndoială ar fi fost suficientă ca să Îi provoace confuzie în legătură cu identitatea Sa. Dincolo de toate acestea, lui Isus I se cere să facă ceva pentru a-Şi demonstra identitatea. A-I cere lui Isus să transforme pietrele în pâini pentru a demonstra cine este, era o uşă directă în împărăţia lui Satan – identitate prin fapte şi realizări.
Câţi dintre noi nu am căzut în această capcană în care ne-am dovedit valoarea prin ceea ce facem? Goana pentru a demonstra că ai tot ce trebuie ca să ajungi în vârf, ignorarea somnului şi a relaxării şi de cele mai multe ori a rugăciunii şi studiului biblic, rămânerea până târziu la birou şi pierderea timpului esenţial cu familia – toate acestea numai pentru a obţine acea promovare sau bonus! De ce ne chinuim în acest fel? În multe cazuri cred că răspundem la acea somaţie, „Dacă eşti fiul sau fiica lui Dumnezeu, realizează ceva măreţ ca să o dovedeşti.”
Vă treziţi uneori dimineaţa dorind să petreceţi un timp cu Dumnezeu, meditând, dar mintea voastră începe să se umple atât de mult cu toate lucrurile ce trebuie făcute în acea zi încât la un moment dat nu mai puteţi şi faceţi un compromis, rostind o rugăciune de cinci minute şi apoi vă începeţi ziua? Vi se întâmplă? De ce? Dacă ajungeţi la sfârşitul zilei şi descoperiţi că nu aţi realizat atât de mult, vă simţiţi bucuroşi şi fericiţi sau dezamăgiţi şi puţin depresivi? Deveniţi agitaţi că „vă pierdeţi timpul” în pat când sunteţi bolnavi, în loc să tăiaţi de pe agendă lucrurile din secţiunea „de făcut”? Toate aceste lucruri ne arată adevărul că toţi, fără nicio excepţie, am căzut în capcana ispitelor lui Satan de a ne dovedi identitatea şi valoarea prin ceea ce facem. Din cauza faptului că adânc în interiorul nostru purtăm acel factor de nesiguranţă transmis de către Adam şi Eva, suntem ţinte uşoare pentru a ne crea frunze de smochin mentale şi spirituale pentru a ne acoperi. Persoana nesigură întotdeauna va răspunde unei provocări legate de identitatea lor, în timp ce o persoană sigură nici nu se va deranja să facă acest lucru. Îmi aduc aminte de vremea când mă plimbam cu un prieten de-al meu care avea un Rottweiler. Am trecut pe lângă casa unui vecin, care avea un câine mai mic. Cel mai mic lătra şi alerga încoace şi încolo încercând să primească atenţia Rottweilerului. Acesta însă nici măcar nu s-a întors. Parcă acel căţeluş ar fi spus: „Domnule Rottweiler, haideţi aici, îi voi dovedi stăpânului meu că pot muşca un câine ca dumneata”. Dar Rottweiler era conştient de cine era şi nici măcar nu a răspuns provocării; ce ar adăuga valorii lui?
Tocmai din acest motiv a trebuit Isus să înfrunte ispitirea din pustie. Familia omenească avea nevoie de o Persoană care să demonstreze că are încredere în faptul că este un copil al lui Dumnezeu pentru că aşa a spus El, şi nu pentru că face ceva pentru aceasta. Lumea avea nevoie de un David care să învingă uriaşul nevredniciei, aparent de neînfrânt, care ne leagă de păcatele noastre şi ne face robi celui rău. Într-adevăr, istoria ispitirii lui Hristos în pustie are multe asemănări cu povestea lui David şi Goliat:
- Satan, ca o ființă spirituală, a avut multe avantaje faţă de Isus care era împovărat de natura umană. 1 Samuel 17:33.
- Isus a reprezentat întreaga rasă umană, iar biruinţa Lui a însemnat libertatea noastră, exact aşa cum Satan a reprezentat toate forţele iadului, iar biruinţa lui ar fi însemnat să rămânem pentru totdeauna sclavii puterilor întunericului. 1 Samuel 17:9
- Isus a stat patruzeci de zile în pustie, înfruntând înţepăturile şi ispitele lui Satan, exact aşa cum Goliat l-a făcut pe Israel de ocară timp de patruzeci de zile. 1 Samuel 17:16
- Satan a venit în puterea lui, dar Isus a venit în numele Domnului ca să îl distrugă, pe el, care sfidase armata Dumnezeului celui viu. 1 Samuel 17:45
- Armele de care S-a folosit Isus păreau neînsemnate după standardele lumii – S-a încrezut în cuvintele lui Dumnezeu şi le-a folosit cu precizie ca să lovească mintea lui Satan.
Paralela este extraordinară şi nu mă pot abţine să nu mă imaginez printre soldaţii israeliţi de pe deal, ascultând insultele lui Goliat la adresa Dumnezeului meu, a religiei mele şi a mea personal. „Unde este Dumnezeul vostru?” „De ce nu vă luptaţi cu mine dacă sunteţi atât de puternici?” „Sunteţi slabi şi neputincioşi şi o ruşine pentru Dumnezeul vostru.” A asculta astfel de abuzuri timp de patruzeci de zile ţi-ar coborî moralul. Gândiţi-vă la dimensiunile lui! Armura îi străluceşte în lumina soarelui în timp ce glasul său monstruos aruncă insulte în vale. Situaţia părea fără ieşire şi se instala un simţământ de resemnare în faţa sclaviei. Este oare diferit astăzi? Avem înţepăturile lui Satan despre incapacităţile şi slăbiciunile noastre. Ispitele lui par atât de puternice şi copleşitoare, cădem mereu şi mereu înaintea lor, şi avem acel simţământ de scufundare, de resemnare în faţa sclaviei. Există chiar persoane care predică faptul că robia noastră nu va fi niciodată înfrântă, că păcatul va domni mereu asupra noastră. Aruncaţi aceste gânduri! Fiul lui David este în tabăra noastră şi ne-a eliberat din lanţurile celui rău. Biruinţa Lui din pustie este biruinţa întregii familii omeneşti. Puteţi alege să credeţi că trebuie să îl înfruntaţi pe Goliat sau puteţi privi cu teamă de pe deal cum Isus îl zdrobeşte pe ispititor. Dacă credeţi că aveţi deja biruinţa datorită lui Isus şi nu că El vă va elibera, atunci aţi găsit chiar miezul credinţei.
Sunt atât de bucuros că Fiul lui David m-a eliberat din puterea nevredniciei mele. A îndepărtat inima mea de răzvrătire şi mândrie. Mi-a aşezat picioarele pe stânca solidă şi mi-a dăruit identitatea de fiu al lui Dumnezeu. În mod personal El a înfruntat îndoielile pentru mine şi le-a învins prin credinţa în Cuvântul Tatălui nostru. Cântaţi şi bucuraţi-vă alături de mine, voi, fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Isus a zdrobit lanţurile Duracell şi ne-a acceptat în Cel preaiubit.
Subscribe to this comment's feed
| < Anterior | Următor > |
|---|
